Un bărbat a împărtășit incredibila lui poveste de iubire, ce a spus i-a lăsat pe toți cei care au citit-o, în lacrimi! În timp ce femeia alunecă încet-încet în demență, el explică de ce soției sale îi place să își bage mâna pe sub cămașa lui.
Povestea începe pe când el avea 19 ani, iar ea doar 16, s-au văzut și s-au îndrăgostit unul de altul rapid. S-au căsătorit la fel de repede și de atunci au petrecut 50 de ani împreună. Dar când se întorceau acasă de la restaurantul unde își sărbătoriseră aniversarea de 50 de ani, el a observat că ceva nu era în ordine.
Iată ce mărturisește omul: ,,Îmi tot spunea că suntem pe drumul greșit. Era insistentă, nu i-am zis nimic. Am mers pe unde voia ea pentru că știam că până la urmă vom ajunge pe drumul principal care ne va duce acasă. Atunci am știut. Tatăl ei fusese bolnav de demență, la fel și tatăl lui. Așa că știam ce se întâmplă”.
De atunci boala a început să îi fure toate amintirile femeii, într-o zi a plecat de acasă în mijlocul nopții. Din fericire soțul a găsit-o, dar ea nu mai voia să se întoarcă.
,,Ea a încercat întotdeauna să iasă din casă. Într-o dimineață, m-am trezit și nu am putut să o găsesc. M-am speriat: ,,Unde a plecat? Unde a plecat?” Am fugit afară și era complet întuneric. Pe drum era un felinar. Și abia am putut-o zări. Am alergat și am găsit-o. Dar e nu voia să se întoarcă acasă.
Mi-e dor de vremurile când puteam dansa, sau vizita alte persoane. Obișnuiam să lucrez voluntar la centrul seniorilor în fiecare miercuri. Ea cânta la pian, și eu întorceam paginile.
Imnurile sunt ultimele lucruri pe care și le-a amintit. Muzica a fost viața ei. Dar într-o zi nu a mai putut cânta, așa că am spus personalului că ar trebui să găsească pe altcineva. Eu nu văd acest lucru ca un blestem. Este o onoare. Asta e ceea ce mi-a dar Dumenzeu de făcut.
Ea a servit această familie întreaga ei viață. Și acum e rândul meu să-i serveasc. Nu o pot avea o mental, dar încă o am. O pot vedea încă zâmbind. În fiecare dimineață, vom sta în scaunul ăsta și ne vom îmbrățișa până la prânz. Am legănat-o pe această doamnă mai mult decât i-am legănat pe nepoții mei. Îi place să-și strecoare mâna pe sub cămașa mea ca să-mi simtă pielea. Și încă îi place să mă sărute.
Uneori începe să vorbească, dar de fapt nu sunt cuvinte reale, nu au niciun sens. Dar nu-i voi spune niciodată să tacă, e mai bine decât nimic”.
