Cum au ajuns eurocrații țapii ispașitori ai crizei
Articol preluat din Presseurop.eu/ro, revista a presei europene, in zece limbi
Decorul este demn de un roman politist. La poalele institutiilor comunitare din Bruxelles, sensul giratoriu Schuman a devenit de un an o brambureala urbana deprimanta. Macarale, autobetoniere, schele au invadat epicentrul administrativ si politic al Uniunii Europene (UE), caruia frecventele burnite din Bruxelles ii dau un aer de zona industriala.
Lucrarile nu se vor incheia inainte de 2014, si sunt deja anuntate intarzieri. Crud simbol. Aici este regatul "eurocratilor", aici sunt inca venerati "parintii fondatori": desigur Robert Schuman, Jean Monnet, Alcide de Gasperi si altii mai putin cunoscuti, precum Emile No l, Secretar General al Comisiei din 1957 in 1987. Dar un alt nume revine si mai des: cel al lui Jacques Delors, presedinte al executivului comunitar intre 1985 si 1995. Fostul ministru francez, sustinut de duoul Kohl-Mitterrand, a condus eurocratia din intuneric spre lumina, pe 7 februarie 1992, odata cu semnarea Tratatului de la Maastricht privind uniunea monetara.
Delors intruchipa Uniunea
Delors, sau amintirea unui lider care tinea piept sefilor de stat, fermeca presa, intruchipa Uniunea. Douazeci de ani mai tarziu, Jacques Delors inca se mai exprima. El se va intoarce la Bruxelles, pe 7 februarie, pentru a comemora Maastricht. Dar eurocratia nu mai are pasiunea acelor ani. Nici vorba. Etapele urmatoare, extinderea la 12 tari suplimentare in 2004 si 2007, "Nu"-urile franceze si olandeze din 2005 fata de proiectul de Constitutie defunct, adoptarea haoticului Tratat de la Lisabona apoi criza financiara, l-au dat KO. Indoiala s-a raspandit in cele 13 etaje ale cladirii Berlaymont, sediul Comisiei, care a fost dezbarat de amianta la un cost ridicat, unde se afla cei 27 de comisari (cate unul pentru fiecare tara) si colaboratorii lor.
"A trebuit, cand am trecut de la 15 la 27 de tari, sa primim aproape 15 000 de noi functionari, dintre care o majoritate din noile state membre. Imaginati-va socul!", isi aminteste un fost colaborator de-al lui Neil Kinnock, fostul lider Laburist britanic, comisar european insarcinat cu administratia in anul 2004. Jean Quatremer, corespondentul Libération la Bruxelles, considera ca "ruptura" s-a produs si mai devreme. Si anume in martie 1999, data demisiei "colegiului" condus de luxemburghezul Jacques Santer, doborat de scandalurile din jurul comisarului francez Edith Cresson.
In anii 2000 exigenta de transparenta s-a dus de rapa. Concursurile de intrare, groase cat niste enciclopedii, devin o regula. Carierismul se instaleaza. Engleza ingroapa franceza ca limba majoritara. Lobby-urile patrund in sistem. Exportul normelor europene este la moda. Piata unica si concurenta, ridicate la grad de prioritati, impun dominanta economiei si finantei. In detrimentul politicii.
acum Uniunea intruchipeaza indoiala
Criza datoriilor suverane, destabilizand moneda euro, a lovit in inima administratiei comunitare, devenita impermeabila fata de critici prin rigiditatea ei fara compromisuri. Diana, patruzeci de ani, este grecoaica, sef de unitate la Consiliul European. Ea confirma: "moneda unica ne-a dat un scop, dar ne-a ucis dorinta", scapa ea. Explicatia? "Introducerea monezii unice, identificand UE cu o moneda, a impins pe tusa valorile ei", adauga scriitorul Petros Markaris, de asemenea grec, un obisnuit al capitalei belgiene. "Importanta data finantei a ucis intelegerea diversitatii culturale. Am lasat la pe marginea drumului visul, singurul adevarat motor comunitar".
Se adauga astazi, odata cu criza, complicatiile personale. Familia Dianei, la Atena, isi varsa acum fierea pe ea din cauza "patronilor" de la Bruxelles. Otrava? Salariile confortabile ale functionarilor europeni - minim 3500 de euro brut la intrare, aproximativ 18 000 pentru cele mai inalte grade la sfarsitul carierelor - impozitarea lor limitata si foarte avantajoasa (revarsata in bugetul comunitar), ofertele scandaloase de pensionare anticipata la 50 de ani cu pana la 8 000 de euro pe luna, exclusivitatea scolilor europene rezervate copiilor lor, la Bruxelles sau Luxemburg Toate acestea sunt caracteristici ale unei elite supra-protejate impotriva convulsiilor pietelor.
Ipocrizie, populism, nationalism, deloc o administratie sexy
Un alt uragan inteteste focul: cel al populismului si nationalismului. Spionati, invidiati, criticati de presa, functionarii europeni devin tapi ispasitori, fara a putea nici macar sa se bazeze pe vreun sprijin din partea fostilor lor colegi.
Ipocrizia, denunta eurocratii raniti, se afla in plus de partea capitalelor. Paris critica remunerarile functionarilor de la Bruxelles, dar se lupta sa mentina sediul Parlamentului European la Strasbourg. Luxemburgul pazeste cu gelozie CEJ (Curtea Europeana de Justitie) unde remunerarile depasesc orice limite. Tarile membre se bat pe "agentiile" comunitare al caror numar a crescut, din 1992, de la 2 la 36.
Versiunea completa, pe Presseurop.eu/ro.
» vezi articolul original
sursa: 
