BIROCRAȚIA CARE CONDAMNĂ PACIENȚII

Să te ferească Dumnezeu să fii bolnav în România. Cine se află într-o astfel de situație știe bine la ce mă refer. Din momentul în care este diagnosticat cu o boală cronică, viața bietului pacient devine un amestec de frustrare și umilință, și afli că în țara ta ești, pentru autorități, un fel de fiu al ploii, un condamnat.

Exemplele sunt relatate aproape zilnic, pe toate canalele media. Bolnavi de cancer care așteaptă medicamentele salvatoare, copii a căror soartă depinde de o aprobare sunt lăsați de izbeliște pentru că cel care trebuie să semneze acea hârtie este în concediu. Nimeni nu-și poate asuma răspunderea să semneze în locul șefului, deși acesta are o grămadă de „vice șefi” care ar putea rezolva imediat problema bolnavului. Când e vorba de aprobări salariale grase, când e vorba de un CV stufos, plin de tot felul de „skills”-uri care să ateste capacitatea vice șefului, atunci toți acești trântori apar în față, dar când se impune o asumare a răspunderii, pentru a salva viața unui om bolnav de cancer, toți se ascund prin birouri.

b1

Dacă șeful care dă aprobări este plecat în concediu, toți pacienții pot să moară, nimănui nu-i pasă. Toți își ascund incompetența sub o falsă disciplină ierarhică, spunând că doar șeful poate decide, ei nu au autoritatea necesară. Este o minciună grosolană, pentru că dincolo de respectarea ierarhiei, trebuie să primeze omenia și dorința de a ajuta. Dacă șeful este plecat și am în față un bolnav de cancer, a cărui viață depinde de o semnătură, îmi asum răspunderea, iau atitudine, mișc lucrurile, fac ceva pentru acel amărât, arăt că imi pasă. Dar cui să-i pese, într-o societate în care nesimțirea este generalizată? Trebuie să apară oamenii curajoși, care pot lua o decizie în momente decisive, fără teama că au încălcat ordinele de sus.

b3

Un băiețel de cinci ani din Brașov este obligat de birocația din România să urce în avion, deși medicul din Italia, unde copilul este momentan internat, a avertizat clar că acest drum îi poate fi fatal micuțului. Cazul jurnalistei Magda Vasiliu este alt exemplu, strigător la cer. Băiețelul de 8 ani al jurnalistei a fost internat în Italia și a început imediat tratamentul acolo, fără ca italienii să ceară un maldăr de hârtii. Personalul de la clinica italiană i-a repetat jurnalistei că important este să se intervină imediat pentru a începe tratamentul, hârtiile pot ajunge și mai târziu. Asta înseamnă, stimați trântori din sistemul românesc, grija față de om.

b4

Birocrația de la noi, care efectiv ucide pacienții, este cel mai clar exemplu de ce poate face prostia, asociată cu nesimțirea și frica de răspundere. Aceste trei „calități” definesc cel mai bine sistemul sanitar autohton. Dacă șeful este în concediu, dar te lauzi peste tot că ești vicele lui, și încasezi și niște bani frumoși pentru asta, asumă-ți răspunderea și semnează o hârtie care poate salva o viață. Ți-e teamă că vei fi acuzat de subordonare, că poate-ți vei pierde jobul? Se poate întâmpla așa ceva, mai ales în România, dar vei fi mulțumit că, poate, ai salvat o viață, ai schimbat destinul unui om, care putea fi condamnat fără ajutorul tău. Înainte de a fi medici, avocați, muncitori, oameni de afaceri sau jurnaliști, suntem oameni. Pentru a salva viața unui semen poți lăsa la o parte teama față de șefi sau de consecințe, dar pentru asta e nevoie de conștiință, de omenie, de curajul răspunderii. În acele momente, când de noi poate depinde soarta unui om, arătăm ce suntem. Doar angajați, sau oameni.

Cristian Huluban

loading...
loading...