Betia romaneasca
Cel putin la sprit. Italianul canta, spaniolul la fel, francezul lesina dupa doua paharea"½
Betia romaneasca este un fenomen atipic: bucurie si lacrimi. Fericire si durere. Are in ea un duh rasaritean. E un testament. E fericirea inaintea mortii. Un capat de drum: "Daca mor, sa mor satul". Grijile dispar, ziua de maine este deja istorie. Imaginile prezentate de Libertatea dupa Revelionul londonez te infioara.
Femei mature, pustoaice care puteau fi topmodel dormind pe strada, crite de bete! Englezii nu beau ca sa filozofeze, sa discute in contradictoriu, ci pur si simplu sa se imbete! Sa cada lati, sa uite de ei. Si o fac cu un firesc uimitor. In tarisoara noastra, a bea singur, doar de placerea de a cadea lat, e un mare pacat. Nu degeaba cel care bea singur, de unul singur, este un paria. Un om vicios, care nu poate sta la masa cu restul lumii. Cheful romanesc e unic.
Notiunea de chef este intraductibila, nu poate fi transpusa exact, nici prin cuvantul francez "la noce", nici prin cel german "Bummel"! Cheful este o manifestare egoista, dar si generoasa! "El inseamna ignorarea pentru o clipa a grijilor si a raspunderilor", spunea Mihail Manoilescu. Acelasi teoretician sustinea ca, dincolo de dimensiunea latina, romanii o au si pe cea slava! Rasariteana! Da, bem precum rusii! Cu dezinvoltura, cu sentimentul ca viata e nedreapta, ca destinul ne este potrivnic, ca soarta ne este scrisa! Oricum, bem mai bine si mai elegant decat deselatii aia de englezi!
» vezi articolul original
sursa: 
