O femeie de 70 de ani care era internată într-un azil nu era văzută deloc cu ochi buni de îngrijitoare, era considerată acră și necomunicativă. Totuși, la scurt timp de la moartea ei, personalul azilului a găsit în camera ei un bilet care i-a emoționat pe toți cei care au citit-o până la lacrimi!
Iată biletul extrem de emoționat al femeii:
„Ce vedeţi, surorilor? Ce vedeţi? La ce vă gândiţi când mă priviţi? O bătrânică acră, uşor senilă, cu obiceiuri ciudate, cu ochi melancolici, cu o privire pierdută. Haideţi, faceţi un mic efort. Vedeţi cumva o bătrânică pe care nu ştiţi cum să o abordaţi, care face ce vreţi voi împotriva voinţei mele? Asta credeţi? Asta vedeţi? Dacă e aşa, deschideţi ochii, surorilor, pentru că cea pe care o vedeţi nu sunt eu.
O să va spun cine sunt. Sunt o fetiţă de 10 ani, care are părinţi şi fraţi ce mă iubesc. Sunt o tânără de 16 ani, cu picioarele făcute aripi, visând că o să îmi găsesc prinţul. Sunt o mireasă de 20 de ani şi tocmai îi promit iubire veşnică soţului meu.
Sunt o femeie de 30 de ani şi îi învăţ pe copiii mei relele de care trebuie să se ferească în viaţă. Sunt o femeie de 40 de ani, iar copiii mei sunt deja adolescenţi. Sunt o femeie de 50 de ani, iar copiii mei sunt deja mari, dar nu mai sunt acasă. La 60 de ani, în poala mea stau din nou bebeluşii: sunt nepoţii mei.
La 70 de ani văd nori negri: soţul meu nu mai este şi pe mine mă cuprinde teroarea. Copiii mei sunt deja departe, au şi ei copii mari şi nu îi judec pentru că au uitat de mine. Acum sunt doar o bătrână: nu mai sunt nici fetiţă, nici o adolescentă îndrăgostită, nici soţie, nici mamă, nici bunică.
Ce dură e natura! Bătrâneţea e o batjocură la adresa fiinţei umane şi transformă oamenii în nişte alienaţi. Corpul ne părăseşte, forţa dispare, iar acolo unde aveam o inimă apare o piatră. Cu toate astea, toate babele astea de care aveţi grijă păstrează naivitatea.
Inima acestor babe zâmbeşte din când în când, chiar în acele momente când vă certaţi cu ele. Babele astea văd în voi nişte copile şi va înţeleg perfect.
Amintiţi-va de cuvintele astea nu ca să îmi ridicaţi o statuie sau să mă plângeţi pentru că nu mai sunt acum, ci ca să vedeţi sufletul din spatele mâinilor tremurânde, a pielii tăbăcite de soartă. V-am iubit ca pe copiii mei!”
Nu uitați să DISTRIBUIȚI această poveste emoționantă, chiar merită!
Sursa: floaredetei
