Are istoria vreo relevanta in dosarul iranian?
Dar trebuie factorii de decizie americani sa se bazeze pe o astfel de argumentatie cand au de decis intre razboi si pace?
Jocul cu trecutul - indepartat sau apropiat - ocupa un rol semnificativ in stiintele sociale pentru ca ofera fundamentul empiric pe care noile teorii se sprijina. In fond, daca nu ne-am putea raporta la actiunile si deciziile oamenilor din trecut, ce ne-ar ramane pentru a incerca sa intuim viitorul? Istoricul Lucian Boia obisnuia sa-si avertizeze ucenicii ca istoria este extrem de ingaduitoare cu manuitorii ei, oferind suficiente argumente oricui pentru a explica, justifica sau prognoza orice. Intrebarea fundamentala este daca istoria, chiar interpretata cu buna credinta, se poate organiza teoretic coerent si o anumita actiune istorica, transcezand contextul, va genera o consecinta similara. Doar asa putem afirma, cu o doza semnificativa de realism ca o anumita conduita politica este mai potrivita decat alta.
Ce ne spune istoria, razboi sau pace?
In cazul dosarului iranian, pace, spune analistul de politica externa, Fareed Zakaria in ultimul sau editorial din Washington Post. Plecand de la noul concept de "zona de imunitate" fluturat de ministrul israelian al Apararii, Ehud Barak, care pleaca de la premisa ca Israelul are la dispozitie o "fereastra de oportunitate" ce se va inchide cand Teheranul va obtine suficient material fisionabil pentru a lucra intr-un laborator imposibil de penetrat de bombele americane, Fareed Zakaria constata ca sub alte forme, acest rationament a fost uzitat si-n alte epoci istorice. Iar exemplul cheie invocat de Zakaria este analiza Germaniei wilhelmiene, care in 1914 arata ca perioada de preeminenta militara continentala a Kaiserreichului se apropie de sfarsit, locul sau urmand sa fie fie luat de Rusia imperiala. Aceasta convingere a determinat Berlinul sa considere razboiul general european ca fiind inevitabil si ca era preferabil ca acesta sa vina mai degraba mai devreme decat mai tarziu. Decizie care, subliniaza Zakaria, a dus la un total de 37 milioane de victime si a consacrat America -desi izolata timp de doua decenii dupa finalul primului razboi - ca prima putere economico-militara a lumii. Per total, retrospectiv privind, o decizie proasta pentru Germania si pentru Europa. Ca sa nu mai vorbim despre prognozatul hegemon rus, care a mai rezistat doar trei ani dupa inceputul conflictului european.
Argumentul lui Zakaria este ca dincolo de diferentele de dimensiune si context, este eronat sa pleci la razboi plecand doar de la un calcul bazat pe o "fereastra de oportunitate". De asemenea, graba actiunii determinata de teama ca timpul se scurge, lasa prea putin timp planificarii si poate conduce la consecinte nefericite, cum s-a intamplat in urma invaziei din Irak, care a impotmolit America intr-un conflict prelungit si extrem de costisitor.
A doua analogie istorica folosita de Zakaria este un raspuns la retorica Ierusalimului vis a vis de pericolul de moarte reprezentat de Teheran, pe care americanii (sau europenii) nu-l inteleg. Fareed Zakaria considera ca si americanii au experimentat aceste sentimente la sfarsitul anilor a"½40, cand multe voci credibile sugerau ca "secta rosie" de la Moscova este complet irationala si va incepe un razboi apocaliptic care se va solda cu distrugerea totala a combatantilor. Lucru care evident nu s-a intamplat. Mai mult, teama de distrugere reciproca a asigurat o jumatate de secol incordata dar fara conflictele care au schimbat lumea in prima parte a secolului XX.
In final, conchide Zakaria citandu-l pe Gideon Rose, redactorul sef al Foreign Affairs, "descurajarea este mai putin dezastruoasa ca razboiul preventiv". Sau cel putin asa arata istoria.
Dar daca istoria nu arata mare lucru?
Editorialul lui Zakaria nu a ramas insa fara urmari. Intr-un articol publicat pe blogul sau gazduit de Foreign Policy, Michael Singh, managing director al Washington Institute for Near East Policy, demonteaza argumentele redactorului sef de la Time sub titlul "Cum sa construiesti o analogie istorica incorecta".
In principiu, Singh considera analogiile istorice ca nefiind complet demne de incredere. In plus, o serie de erori "metodologice" potenteaza neajunsurile structurale ale respectivelor analogii. Dar sa urmarim rationamentul autorului FP.
In primul rand, argumenteaza Singh, Zakaria alege doar acele exemple care sustin neinterventia, ignorand alte analogii mai putin confortabile. Exact cum sustinatorii neinterventiei pot folosi argumentele lui Zakaria, asa si tabara adversa poate arata cu degetul spre conciliatorismul democratiilor europene in fata militarismului german in anii a"½30. Nu ca imaginea lui Neville Chamberlaine sosind de la Munchen nu ar fi fost puternic folosita de "ulii" de toate felurile, in toate alegerile si contextele.
In al doilea rand, problema analogiilor lui Zakaria este ca sunt incomplete. Alegand sa simplifice, oferind doar un motiv central pentru inceperea razboiului (teama geopolitica a Germaniei) sau ignorand consecintele politicii de zagazuire a comunismului (cum a fost sacrificarea Europei de Est sau proliferarea armelor nucleare), Zakaria abuzeaza de respectivele exemple doar pentru a-i iesi argumentatia.
Cam astea ar fi deficientele analogiilor folosite de Fareed Zakaria. Dar Singh mentioneaza si doua probleme structurale ale acestor constructii. Pe de o parte, invocarea unui eveniment istoric pentru a anticipa o anumita desfasurare a unei actiuni este vulnerabila pe taramul logicii: "Post hoc, ergo propter hoc" sau presupunerea ca o consecinta este determinata de o anumita decizie. Este dificil, deci, spune Singh, sa izolezi intr-un eveniment complex consecintele unei decizii anume.
De asemenea, o alta problema este contrafactualitatea. Ar fi determinat alte decizii rezultate mai bune sau mai proaste decat cele obtinute. Diferenta dintre istorici si analistii politici partizani este ca primii dezbat inca aceste probleme, nefiind capabili sa ajunga la un consens, pe cand cei din urma sunt convinsi ca tot ce a mers bine se datoreaza deciziilor luate de un partid sau un lider.
Singh concluzioneaza ca istoria nu ne poate spune ce avem de facut. Asta trebuie sa decida oamenii de stat, sperand ca au luat decizia potrivita.
Are, deci, vreo relevanta analogia istorica in actualul conflict din Orientul Mijlociu sau tot intuitia liderilor politici este esentiala?
» vezi articolul original
sursa: 
